A venit ziua în care te interesează doar doua lucruri: să-ți poți plati facturile (mai bine zis să ai cu ce să le plătești) și să te rogi la Dumnezeu să nu te îmbolnăvești.
Nu, acest articol nu este despre afine, ci despre cum să te ,,plimbi” de la un spital la altul.
Doamne, te rog, ține-mă sănătos
Asta este singura rugăciune pe care poți să i-o spui lui Dumnezeu. Doar atât iți rămâne în ceea ce privește sănătatea ta.
De ce spun asta? Nu că ar fi o noutate sau nu ați ști și voi ce înseamnă sistemul de sănătate în Romania. Însă una este să privești la media sau să auzi de la cunoscuți că bieții oameni mor cu zile tarați pe targa de la un spital la altul și alta este să o trăiești pe pielea ta.
Era jumătate amorțită și ei o trimiteau la alt spital
Se întâmplă astăzi, 09 ianuarie. Febra 40 grade, dureri insuportabile la spate, fata ei frumoasa era de nerecunoscut. De abia se mai ținea pe picioare. Nu am chemat salvarea, pentru că aveam mașină. Dar cel care nu are, ce face? Se roagă, din nou se roagă, de serviciul de ambulanta.
Am plecat la Victor Babeș la centrul de diagnostic și tratament. Am luat bon, am plătit, am fost însoțiți la cabinetul de specialitate, am primit consultație. Diagnostic? De urgenta internare în spital, infecție mare la rinichi, pericol de septicemie. Evident am plătit consultația. De ce ? Pentru că este o clinica privata. Cum a fost? Impecabil ! Totul a decurs că pe banda rulanta. Nu am așteptat, ordine, căldură, curățenie, wc-uri curate, televizoare pe holuri. Comunicarea nu prea este cea care ar trebui, căci dehh scoală în acest sens nu prea au.
Necunoaștere sau dezinformare?
Medicul care a consultat fata ne spune: ,,La noi internarea este scumpa 75 Euro/zi, aveți nevoie cam 6 zile, deci cam 450 Euro. Vă recomand să mergeți la spitalul Municipal”.
Ne suim în mașină și mergem la Municipal. Gheata, zloata, lipsa indicatoare care pe unde să ajungi. Într-un final ajungem la recepție. De cum intri în Municipal, te apuca frisoanele instantaneu. Un covor ponosit, rupt că vai de el și un chioșc în care tolănea un individ fară chef de viață, fac decorul în care se înghesuiau una peste alta vreo 4 recepționere.
Daca nu știai unde te afli, și daca nu ai fi remarcat niște A4 lipite cu leocoplast, ai fi crezut că ești la o crâșmă de cartier. Nu puteai să înțelegi nimic din ce se întâmplă în spatele afișului pe care scria RECEPȚIE. Îmbrăcate de parca erau la piață, fară nici cel mai mic ecuson pe care să scrie ceva, total neinteresate că tu ai venit nu de drag la ei și poate ai o urgenta, cucoanele, căci atitudine de asistente nu aveau, nu-ți acordau nici cea mai mica atenție.
Un stat care exista degeaba și asistente care se bucura că au încă serviciu
Vocea mea baritonala a reușit să le trezească din letargie pe cucoanele din spatele tejghelei. După ce le-am comunicat că fata de abia se mai tine pe picioare le comunic mesajul doctorului de la Victor Babeș, cum că am venit să ne internam la Municipal. ,,La noi?” mă întreabă ele plicitisite. ,,Da la Municipal”, le răspund eu. ,,Aici nu avem secție de urologie, mergeți la spitalul TH. Burghele”.
Cu un asemenea răspuns greu să te poți remonta. Tu palid că ceara, de abia iți tarăști picioarele, pleci la recomandarea unui medic angajat de o clinica privata, care habar nu are că Municipalul nu are secție la urologie, către un spital ai cărui angajați sunt plictisiți că au încă un serviciu. Evident că nu le-am dat niciun fel de spaga. Oricum nu le-aș fi dat.
Asistenți în căutare de pacienți și asistente ce-și plimba cunoștințele pe la cabinete
După ore de încordare, așteptare, plimbare prin orașul înghețat, ajungem la spitalul Th. Burghele. Imaginea? Sumbra, întunecoasă, un amestec de nou peste vechi. Un spital ce-ți aduce aminte de vremurile când tataia de la tara, bolnav și el de sale, are într-o mana căciulă de miel iar în cealaltă curcanul să-l deie lu’dom doctor.
Coada la camera de garda, scaune rupte pe hol, doctori ce-și însoțeau personal propriile cunoștinte către anumite laboratoare, asistenți și asistente ce scrutau holurile, doar, doar o ridica cineva o sprânceană că să le ceara acestora să-i ajute și pe ei să-și rezolve problemele cu care au venit.
De încerci să întrebi asistenta de pe hol ceva anume, nu vei putea. Nu o poți întrerupe din dialogul cu cunoștință care a venit să-i ceara sprijinul în a-i rezolva problema mai repede, fară a sta la coada și cu intrare mai facila către un doctor pe care asistenta îl cunoaște. Căci cine cunoaște cel mai bine jocurile într-un spital, daca nu asistentele, nu-i așa?
De bine de rău, ne-am bucurat că în sfârșit nu mai mergem la un al patrulea spital. Am rezolvat-o aici la camera de garda cu un medic de origine araba, cel puțin după nume așa pare el.
Cel mai amabil a fost portarul de la intrare care m-a lăsat totuși să intru cu mașina și cu pacienta, dar cu mențiunea că dacă parchez mașina în spital trebuie să plătesc o taxa de 15 RON.
Ce ne mai rămâne?
Dumnezeu și rugăciunea. Nu vă așteptați în sistemul sanitar romanesc la o buna comunicare, la ordine, la disciplina, la respect din partea personalului, la servicii de calitate, la curățenie, la profesionalismul de altă dată. Este adevărat că maladia cuprinde majoritatea sistemului sanitar, nu tot, dar în profunzimea lui. Ai bani? Nu sta pe gânduri și mergi în regim privat. Nu ai bani? Jumătate ești pierdut, cealaltă jumătate este Dumnezeu !
